Mesaj din labirint

O zi de toamna ca oricare alta. Poate ceva mai senina si mai calduroasa. In rest, nimic deosebit. Se anunta a fi o zi destul de plictisitoare. O plimbare prin Cismigiu cu Simona si Laurentiu nu ar fi putut modifica starea de spirit anuntata inca de la inceputul zilei . Si totusi CINEVA, CEVA a reusit sa o transforme in cea mai fericita zi din viata mea. Mai bine renunt la filosofia asta de doi bani si trec la esenta problemei. Cum spuneam, duminica pe la ora pranzului ma plimbam cu cei doi prieteni ai mei prin Cismigiu. Mai bine zis cutreieram pe aleile parcului in speranta ca vom intalni CEVA deosebit. Si iata ca CINEVA ne-a atras ca un magnet catre el. Avea CEVA irezistibil care te chema inspre el, te obliga sa te apropii. Era un tanar pictor care realiza portrete trecatorilor curiosi, dornici sa isi omoare timpul cat mai placut. Ce ne-a atras la el a fost chipul si mai ales ochii de un albastru unic, inedit. Avea o privire calda, buna, linistita care iti calma toate durerile si convulsiile sufletesti. In gluma spus, avea o privire “antidot” pentru necazuri. De cum l-am vazut, mi-am zis ca musai trebuie sa am un portret de la acest tanar ciudat. Eu, care sunt impotriva fotografiilor, m-am lasat antrenata in jocul destinului! M-am asezat in fata lui si l-am rugat sa-mi faca un portret. Atunci si-a ridicat privirea catre mine, m-a privit cu foarte mare atentie si apoi m-a invitat sa iau loc pe banca din fata. Si-a ales cu mare grija o coala si a trecut la lucru. La fiecare minut isi arunca privirea asupra mea, atent sa nu piarda nici cel mai mic detaliu. Nu stiu de ce, dar nu indrazneam, simteam ca nu am dreptul sa ii pangaresc privirea cu privirea mea, asa incat am preferat sa vorbesc cu cei doi amici si, bineinteles, sa ma uit la ei. Doar cand el se cufunda in coala sa, imi indreptam privirea catre el si in acele secunde simteam cum linistea si pacea patrunde in cele mai tainice dedesubturi ale sufletului meu si asa destul de contorsionat. Desi radeam de glumele ieftine ale lui L, in interiorul meu incercam sa dezleg misterul tanarului din fata mea. Simteam ca e CEVA ciudat cu el. Era atat de diferit de noi, muritorii de rand si totusi se asemana cu noi! Nobil si totusi om. Nu aveam de unde sa banuiesc ca peste doar o jumatate de ora ALTCINEVA imi va da cheia misterului! In urmatoarele momente, nu stiu cum zaresc in capatul celalalt al aleii un om cu parul revarsandu-se pe spate, cu barba mare, alba, cu pantaloni si macferlan de un alb imaculat. Bluza lui avea culoarea ochilor tanarului pictor: albastru intens. L-am urmarit tensionata cum se apropia de noi, incercand sa-l opresc cu puterea mintii in dreptul nostru. Asa s-a si intamplat: s-a oprit langa noi, cu fata spre pictor. Avea aceeasi privire ca a mea: intelesese si el ca tanarul era un om aparte. In acel moment strainul a scos din buzunar o poza. Mirat, se uita cand la tanar, cand la poza: incerca sa dezlege o enigma, dar ceva il impiedica, ii lipsea o piesa din jocul de puzzle. In tot acest rastimp pictorul nostru isi continua opera nestingherit, absent la framantarile noastre, iar eu il studiam curioasa pe strain. Acum tot ce-mi doream era ca portretul meu sa fie gata si sa pot sta de vorba cu strainul. Simteam ca avem ceva sa ne spunem, ca el stie ceva, iar acel ceva m-ar putea ajuta sa dezleg misterul. Stiu ce credeti: este nebuna! Nu exista nici un mister in tot ce a spus pana acum! Dati-mi voie sa va contrazic, si n-o fac doar ca sa va incit, pentru a termina de citit plictisitoarele mele randuri. Eu consider ca fiecare om cu care ne intalnim este pus special in calea noastra. Trebuia sa il intalnim in acel loc, in acel moment.Totul este sa intelegi de ce trebuia sa-l intalnesti pe el si nu o alta persoana. E ca la jocul de sah: inainte de a muta piesa te gandesti si incerci sa intelegi de ce adversarul a facut mutarea anterioara. Cu alte cuvinte nimic nu e intamplator pe lume; totul are o semnificatie pe care nu stim sau nu vrem sa o descifram. Dar sa revin la “semnificatiile”mele. In timp ce eu ma chinuiam cum sa il abordez mai tarziu pe strain, acesta il intreba pe tanar, pe cel mai misterios ton posibil -Tinere, as vrea de poti sa-mi faci un portret. Acesta este modelul. Am tresarit: ii arata exact poza pe care putin timp inainte o tinea in mana. O febra necunoscuta pana atunci ma cuprinse. Trebuia sa vad poza. Ce secret ascundea ? Tanarul, ridicand ochii de pe chipul meu de pe hartie pentru a privi poza, a inlemnit. Se uita blocat cand la poza, cand la strain. Dupa cateva secunde, care tuturor ni s-au parut veacuri, tanarul i-a raspuns foarte calm: -Sigur, daca aveti putina rabdare. Atunci, privirea lui de un albastru marin mi-a produs o senzatie stranie: parea ca intelesese totul, stia acel CEVA, acea piesa de puzzle de care eu si strainul aveam nevoie pentru a intregi jocul nostru mistic. Imi era teama sa ma mai uit in ochii lui: simteam ca daca m-as uita, as risca sa ma scufund in ei, sa ma inec in acel albastru infinit. Desi era calm, aveam ciudata impresie ca este nelinistit. Stia ceva care il macina. Asteptam cu nerabdare sa inceapa noua comanda. Dar, spre surprinderea mea si a celor doi companioni ai mei, strainul a mai stat putin, privindu-l pe tanar, si a plecat. Il vedeam cum se indeparta de noi, luand cu el si sansa mea de a afla adevarul. Dar norocul mi-a suras: tabloul era gata. L-am privit…Stupoare! De pe hartia alba ma privea o alta Raluca. Eram eu si totusi…Tanarul prinsese tristetea, framantarea launtrica ce se putea citi in ochii mei. Adevarata Raluca ma privea ganditoare. Nici acum nu pot pricepe cum a reusit sa surprinda esenta pentru ca tot timpul in care el lucrase, eu simulasem o veselie debordanta. Desi radeam eram, si el stia acest lucru, preocupata de acel CEVA. Doua persoane intr-una singura: una manifesta, ce glumea si alta latenta care medita. Amandoua eram eu, iar el a reusit sa o descopere pe cea adevarata. EL a fost singurul care m-a inteles, care mi-a citit tot sufletul, adanc ingropat de mine. Ma uitam la mine si nu puteam sa ma misc: paralizasem! Eu din portret imi spuneam ceva mie, gasculita afisata. Printr-o privire imi povesteam sufletul chinuit de ganduri si idei bizare. Tacerea a strivit-o el cu doua vorbe care au cazut ca o sentinta asupra-mi: -Te regasesti? Ochii lui mi-au confirmat: ”asa e , te-am ghicit”. Acum urma ca eu sa il ghicesc pe el. Gandul acesta m-a trezit din starea cataleptica in care ma aflam, i-am platit in fuga si impreuna cu S si L am pornit dupa strain. Era in celalalt capat al aleii si asta era bine pentru ca puteam sa il urmarim fara ca el sa isi dea seama. Il urmaream, dar nu aveam curajul sa-l opresc si sa ii vorbesc. Astfel ne-am plimbat aproape un sfert de ora, timp in care S si L au intrat in jocul meu. Parea ca se joaca cu noi, ca stie ca e urmarit si se distreaza pe seama noastra, desi nu avea cum sa ne vada pentru ca nu a intors capul nici o clipa, iar noi pastram o distanta considerabila fata de el. La un moment dat, cand nici nu ne asteptam, s-a oprit si, fara sa se intoarca, parea ca ne asteapta. In clipa aceea toti trei ne-am oprit: stiam ca pe noi ne asteapta asa nemiscat ca o statuie. Un val de ceata se pusese pe mintea noastra. De ce l-am urmarit? Ce voiam sa il intreb? Scaparea ne-a venit tot de la strain. Intorcandu-se brusc catre noi, cu o voce grava si o privire stranie, plina de subinteles, ne-a spus: -Stiu ca vreti sa ma intrebati ceva. Spuneti ce ati vrea sa aflati? Tacere. Niciunul din noi nu era in stare sa articuleze un sunet. Ce voiam? Cum sa incepem? Strainul continua sa ne priveasca si se putea citi in ochii lui dorinta de a vorbi cu noi. Cine era? Ce putere nevazuta ni l-a scos in cale si ce rol avea el in toata povestea asta? Ce aflase el si eu nu reuseam nici macar sa intrevad? Trebuia sa vorbesc cu el, stiam si stia acest lucru, probabil de aceea astepta. Tacerea a rupt-o S, punand o intrebare la intamplare pentru a destrama situatia penibila in care eram pusi: -Ce este viata? -Viata…hm…viata seamana cu marea, iar omul este o scoica uitata in valurile ei. Talazurile il poarta spre necunoscut ca intr-un labirint. Nu stie ce va urma, nu vede nimic in fata lui. Nu poate decat sa inchida –ca intr-un seif– visurile, aspiratiile, dorintele, iubirile, necazurile, gandurile, intre cele doua carapace ale sale. Asteapta ceva, pe cineva care sa il deschida si sa preia asupra lui o parte din tot ce a ascuns atata timp si cu atata grija. Aici s-a oprit ca si cand ar fi vazut ceva, a oftat si, privindu-ne cu niste ochi melancolici, dus pe ganduri a continuat: -Si daca stau bine sa ma gandesc, ce a ascuns de fapt? Visuri? Ganduri? Aspiratii? Idealuri? Dureri?…Oare toate acestea, intr-un cuvant, nu inseamna viata? Nerabdator, L il intrerupse: -Deci intre cele doua carapace se ascunde insasi viata? -Marea cu talazurile ei? completa S. Dupa o scurta ezitare strainul continua, ca si cand nu i-ar fi auzit: -Acel ceva este tarmul la care predestinatele valuri il poarta fara stirea sa. Un tarm care face legatura intre ce a fost si ce va fi, intre ce esti si ce vei fi… S interveni: -Vreti sa spuneti ca exista o soarta, un destin, ca ce ti-e scris, in frunte ti-e pus? -Nu, in nici un caz. Dumnezeu ne-a dat un inceput si un sfarsit, ce este intre cele doua capete, omul decide. Chiar faptul ca omul se naste din pacat ne lasa sa intelegem ca omul e liber sa isi aleaga destinul. Trebuie sa stiti insa ca orice ati face nu puteti amana momentul final. S schimba discutia, canalizand-o catre ceea ce o interesa: -Sa intelegem ca dragostea este un pacat? -Nu. -Dar asa ati spus mai devreme. -Nu m-ai inteles. Dragostea este un lucru bun atata timp cat este sincera, pura. Ea este sacra, dumnezeiasca pentru ca rodul ei este insasi omul. Dragostea inseamna viata, fericire, lumina. -Si cu pacatul cum ramane? L ii sari in ajutor, incercand sa ii explice: -Dragostea este un pacat pentru ca scoate la lumina animalul din noi. Strainul ii taie elanul amicului nostru si raspunse lui S: -Eu cred ca pacatul dragostei se refera la faptul ca rodul ei, copilul in perioada gestatiei se afla in posesia ADEVARULUI SUPREM, cunoaste raspunsurile la absolut toate intrebarile ce macina mintile filosofilor, teologilor. Are acces la fructul interzis, la marul cunoasterii. Pacatul este insasi cunoasterea. L, cu o figura confuza, il intrerupse pe strain: -Nu reusesc sa inteleg ! Inseamna ca si omul va detine acest secret. -Nu OMUL, adultul, ci nou-nascutul detine piatra filosofala..V-ati pus vreodata intrebarea de ce nou-nascutii nu vorbesc? -Simplu: pentru ca nu cunosc limbajul. Acesta se invata in timpul primilor 2-3 ani —raspunse prompt S. -Ba vorbeste si el, mai bine zis gangureste, completa L. -Exact! Ganguritul lui nu seamana oare cu glosolalia? -Cred ca va aventurati prea mult in abstractizari si riscati sa gresiti, spuse L triumfator. -Vezi tu, raspunse strainul dezamagit, si eu ma tem ca din dorinta de a cunoaste cat mai multe raspunsuri, ma afund in alte necunoscute. Vazand ca s-a intristat, S a schimbat pntru a doua oara vorba, salvand situatia: -Oricum este interesanta teoria dumneavoastra, nu vreti sa continuati? Ochii i se luminara si, ca un copil care a fost iertat de greseala lui, a continuat: -Eu cred ca ganguritul este o forma de glosolalie, un limbaj la fel de vechi ca timpul. Copilul este Adam, Eva este acea femeie unica ce ii da viata, iar marul din care musca este cunoasterea. Pentru ca a mancat fructul oprit, Adam a fost gonit din Rai. Copilul a fost pedepsit sa nu poata vorbi si in felul acesta sa nu poata divulga adevarul. -Da, dar copilul va creste, va putea vorbi si va putea spune ceea ce stie – interveni L, bucuros ca a gasit o fisura in argumentarea strainului. -Cu cat trece timpul si se indeparteaza de momentul zero, incepe sa uite. -Cum asa? -Adevarul este lumina, iar lumina este un suvoi de fericire. Dupa un moment de ezitare,continua: -Daca privesti prin sticla geamului, o sa observi ca ninge cu fulgi albi de lumina. Acest fenomen dumnezeiesc dureaza zi si noapte si ar putea exista sansa sa ne inunde. Dar din pacate doar putine picaturi stralucitoare penetreaza sufletul, interiorul nostru. Si asta pentru ca, inraiti si inchistati de intunericul cotidian, uitam sa ne deschidem catre soare, luna, stele. Aproape ca am uitat, spun am uitat pentru ca in momentul zero stiam, ce inseamna o stare de beatitudine. Aproape ca nu mai stim sa fim fericiti. Frica, teama, foamea, frigul, setea le stim de o viata, le invatam odata cu limbajul ca pe un blestem. -Nu vad legatura , intrerupse monologul strainului pentru a nu stiu cata oara L. -Imaginati-va un labirint. In momentul zero ne aflam in centrul labirintului — aici e adevarul. Pe masura ce trece timpul, tu inaintezi in labirint, impins de energia propulsoare a dorintei de cunoastere a ceea ce e mai incolo. Alegem la intamplare unul din miile de coridoare si inaintam timizi prin paienjenisul labirintului. Nu ne mai putem intoarce, singura solutie este sa inaintam catre necunoscut. Si astfel toata viata nu facem altceva decat sa cutreieram labirintul vietii in cautarea unei iesiri. -Exista vreo sansa sa gasim iesirea? -Nu exista o iesire, ci mai multe iesiri si da, pana la urma fiecare gaseste propria lui iesire. -Si ce se intampla dupa ce gasim iesirea ? -Toate iesirile duc intr-un singu loc: inapoi in centrul labirintului. -Deci nu iesim din labirint, ramanem prizonierii lui . -Trebuie sa vezi diferenta dintre labirint care este insasi viata si centru care este intrare si iesire in acelasi timp. Este vorba de un ciclu care, odata incheiat, incepe altul. -Dar in centru ati spus ca este copilul care porneste… -Da. Din centru pleaca copilul, poneste pe un drum din labirint. Pe oriunde ar lua-o ajunge in acelasi loc. -Deci, oricum ar lua-o, tot afla adevarul! -Da. -Dar nu am auzit pe nimeni care sa il detina. -Atunci cand mortul va invia si va putea vorbi, vom afla adevarul. -Vreti sa spuneti ca… -Ca iesirea din labirint inseamna moarte, neant, dar in acelasi timp cunoastere. -Si dupa ce murim, ce se intampla? -Asa cum v-am spus de la inceput : atunci cand murim suntem in fata unei iesiri din labirint. In momentul in care trecem de acea iesire …-Ajungem in centrul labirintului –ii taie replica L, vadit plictisit de jocul de cuvinte al strainului care nu ducea nicaieri. – Exact. Asta inseamna ca ne reantoarcem la starea initiala de noi nascuti care detin adevarul. De data asta insa, avand o noua identitate, vom apuca pe un alt drum. Este un cerc vicios: murim ca sa ne reintoarcem. -De ce sa ne mai intoarcem, daca am aflat adevarul? -Ne intoarcem pentru ca vrem sa aflam si mai mult, pentru ca suntem curiosi. Gandim ca drumul pe care am apucat prin labirint nu a fost bun si atunci ne intoarcem cu dorinta de a incerca si un alt drum. -Deci, adevarul tot nu il putem avea pentru ca nu avem certitudinea ca ceea ce stim corespunde adevarului suprem. -Nu, dar nu fiti tristi. Acesta este tocmai farmecul vietii. In cautarea aceasta asidua, uitam sa ne mai bucuram de viata, de fiecare clipa. Si-atunci ni se ofera o noua sansa. S-a lasat o tacere adanca peste noi, si, facandu-mi curaj am intrebat si eu ceva ce ma rodea: -As indrazni sa va intreb ceva. Ce v-a facut sa va opriti la acel tanar pictor? Ce ati observat la el? Un zambet dulce-amar in coltul gurii, o lacrima in ochii lui m-au facut sa simt un fior nedefinit. Dupa o scurta pauza, scoase din buzunarul hainei o fotografie si mi-o intinse. Priveam poza incremenita, nedumerita; din ea ma fixau ochii tanarului pictor. Era el, ochii il tradau, dar nasul, buzele imi spuneau altceva: nu este el. Strainul, dupa o scurta pauza, ma lamuri: -Este fiul meu. A murit intr-un accident stupid acum 24 de ani. De atunci il caut neincetat si iata ca pribegia mea a luat sfarsit: l-am regasit. Stiu asta si tanarul a simtit-o, si tu ai intuit ceva, si voi doi m-ati inteles. Acuma stiu ca este bine, ca a ales in noua lui viata un drum al fericirii. Acum pot sa ma odihnesc. Spunand aceste ultime vorbe se indeparta de noi cu pasi inceti. -Domnule, poza…ati uitat poza. Am alergat catre el si i-am intins fotografia. Domnul, mirat, s-a uitat la mine, mi-a zambit si mi-a raspuns pe un ton foarte amabil: -Cred ca ma confundati, domnisoara. Poza nu imi apartine. Uitandu-ma atenta, am constatat cu stupoare ca domnul nu era strainul. Domnul era un batranel respectabil ce se plimba agale pe o alee din Cismigiu, intr-o zi insorita de toamna. O zi monotona ca oricare alta. Probabil ca si batranul cutreiera parcul in speranta ca ar putea gasi ceva care sa il scoata din amorteala cotidianului. Raluca Ganea – septembrie 1995